Mulțimea a aplaudat politicos. Tasha, soția lui Justin, stătea lângă grătar filmând cu telefonul, în timp ce tata clarifica că transferul fusese deja finalizat la biroul avocatului vinerea trecută. Camioanele, afacerea și contractele aparțineau acum lui Justin.
Apoi tata s-a uitat la mine și a spus că pot continua să conduc pentru că sunt cel mai bun șofer al lor. A spus-o de parcă îmi oferea un privilegiu.
M-am ridicat și l-am întrebat despre a treia parte a afacerii pe care mi-a promis-o în 2014. Tata s-a concentrat pe grătar pentru un moment înainte de a răspunde: „Asta a fost doar vorbă, Ernie. Vorbă de whiskey.”
Justin a râs și a gesticulat cu cleștele de grătar spre mesele de picnic. „Hai, Ernie. Nu face asta stânjenitor. Oamenii tăi vor lucra pentru mine acum.”
Am aruncat o privire la Flip, la Louise care stătea lângă el, la Lionel și la șoferii mai tineri care își creșteau familiile din ceea ce aduceau camioanele acelea. Acei bărbați își puseseră încrederea în mine cu programul lor de lucru, cu cecurile de salariu și, ocazional, cu problemele de familie. Nu erau doar echipamente care puteau fi mutate odată cu un titlu de companie.
„Nu au fost niciodată ai mei pentru a-i preda, Justin,” am răspuns.
Am luat un loc și am terminat restul fasolelor. Tata s-a apropiat un minut mai târziu, cu fața înroșită, și a spus că dacă intenționez să mă plâng la celebrarea pensionării lui, pot lua camionul meu și pleca în acea noapte.
Am pus furculița jos. Apoi am luat o farfurie de hârtie curată din teancul de lângă salata de cartofi, am scos pixul din buzunarul cămășii și am scris că Michaud Trucking și Fish River Hauling își reziliază contractul de închiriere în acea zi, 1 septembrie, de comun acord.
Mi-am scris numele în partea de jos și i-am întins farfuria împreună cu pixul lui Tata. El a aruncat o privire la scrisul meu, apoi și-a îndreptat privirea către cei care priveau de la mesele de picnic.
În cele din urmă, a luat pixul. A apăsat atât de tare încât vârful aproape că a perforat hârtia la sfârșitul semnăturii sale.
Am pliat cu grijă farfuria și am băgat-o în buzunarul cămășii mele.

Continuă mai jos
Nicole s-a ridicat cu Lucy pe șold. Nu m-a întrebat despre planurile mele, lucru pentru care i-am fost recunoscător, deoarece nu mă gândisem la nimic dincolo de a-mi recupera camionul din curte. Mama stătea lângă masa cu mâncare, cu un prosop de bucătărie apăsat pe gură. M-am apropiat, i-am sărutat obrazul și i-am promis că o voi suna.
M-am urcat în Kenworth și am pornit spre nord pe Ruta 11. La șaptesprezece mile pe drum, aproape de Lacul Portage, era un atelier de oțel lângă o fermă gri. Aducea lui Aurel Dousett, care operase o echipă de tăiere a lemnului timp de patruzeci de ani și îl cunoscuse pe bunicul meu.
Îi transportam lemnul din când în când din 2010, iar soția lui, Giselle, îmi servea supă de mazăre în zilele reci de iarnă de aproape la fel de mult timp.
Aurel era pe verandă când am ajuns. Cineva de la grătar se contactase deja cu el; vestea circulă repede în această zonă și ajunge adesea la cineva care cunoaște întreaga ta familie. A coborât treptele cu o viteză lejeră, a aruncat o privire la camion și a făcut un gest spre atelier. „Parchează acolo. Giselle a făcut supă.” Am avut masa înainte de a începe conversația, ceea ce s-a dovedit a fi mai bine.
Înainte de a-mi închide telefonul, am trimis un mesaj tuturor celor doisprezece șoferi: să nu plece în numele meu, să-i ofere lui Justin o șansă corectă și să ofere un preaviz adecvat dacă decid să plece. Mi-am exprimat recunoștința pentru optsprezece ani minunați. În următoarele două săptămâni, am transportat încărcături mici pentru nepotul lui Aurel lângă Square Lake, dormind ocazional în camion.
Nu eram la curent cu ceea ce se întâmpla la Michaud Trucking din proprie experiență. Am aflat despre asta de la șoferii care ne vizitau, din foi de decont pe care mi le împărtășeau și uneori de la soțiile lor. Două zile după grătar, Justin a ținut o întâlnire și a declarat că șoferii companiei vor primi acum douăzeci și patru la sută din câștigurile camionului în loc de douăzeci și opt. Proprietarii-operatori vor primi optzeci și doi la sută în loc de optzeci și opt, împreună cu un adaos suplimentar la combustibil.
Apoi, Justin a dedus din salariul lui Flip pentru cele două zile de concediu pe care le-a luat pentru a o însoți pe Louise la chimioterapie în Presque Isle. Flip coordonase concediul cu mine în iulie, înainte de grătar, și se ocupase de fiecare încărcătură pe care i-am cerut-o. Știam cât de meticulos își menținea acele programări, deoarece păstra un mic card pliat în portofel care lista datele.
Pe 8 septembrie, Justin a emis un memo prin care instrucționa ca bunurile personale să fie îndepărtate de pe tablourile de bord ale camioanelor. A afirmat că camioanele necesitau o apariție profesională și nu trebuiau folosite ca albume de amintiri. Acest memo a realizat ceva ce reducerile de salariu nu reușiseră să obțină. Le-a transmis șoferilor că cineva care nu s-a interesat niciodată de preocupările lor dictase acum ce putea fi expus în fața lor pe parcursul zilei.
Pe 10 septembrie, Lionel Plourd a intrat în curtea lui Aurel. Ținea în mână placa pe care o realizasem pentru el în 2007, pe care era scris numele soției sale decedate, Agathe, pictat pe ea. Un colț se îndoisese acolo unde o scosese de pe tabloul de bord. A stat lângă camionul meu și a examinat-o cu atenție în mâinile sale înainte de a vorbi.
„Justin m-a instruit să o scot afară”, a remarcat el. „Așa că am făcut-o. Apoi m-am gândit că, dacă Agathe nu putea călători în acel camion, nici eu nu voi călători în el.” I-am sugerat să se întoarcă și să discute lucrurile înainte de a lua decizii ireversibile. Mi-a răspuns că deja își depusese demisia cu două săptămâni în avans și că pur și simplu întreba dacă știu pe cineva care angajează.
I-am spus că nu aveam un camion disponibil pentru el. Aurel ieșise din atelier și propusese cele trei Kenworth-uri vechi ale sale pentru două sute de dolari pe lună fiecare, atâta timp cât le întreținem. Lionel a stat tăcut pentru un moment, ținând în mână farfuria lui Agathe. La scurt timp după aceea, Mike Sear și Steve Levesque au sosit, amândoi având nevoie de salarii decente și de un camion pentru a lucra.
Proprietarii-operatori au avut nevoie de mai mult timp pentru a decide, deoarece contractele lor impuneau un preaviz de treizeci de zile. Flip și-a depus demisia pe 5 septembrie, în aceeași zi în care Justin i-a dedus salariul. Mark Terrio a urmat exemplul după ce a observat taxa pentru combustibil, iar alții patru au făcut la fel.
Fiecare dintre ei a continuat să conducă încărcăturile programate până la încheierea perioadei de preaviz, iar eu le-am cerut să se asigure că o fac.
O echipă care lucra pentru Fish River avea nevoie de două camioane. O altă echipă, aproape de Eagle Lake, avea nevoie de un camion, ceea ce l-a determinat pe Aurel să contacteze vechi cunoștințe care încă mai tăiau lemne în pădurile din apropierea lui Fort Kent. Până pe 20 septembrie, aveam suficientă muncă aranjată pentru șase camioane, cu potențial pentru mai multe. Nicole ținea un calendar acasă pentru a urmări în ce seri aș putea reveni pentru cină cu Lucy.
Cineva mi-a arătat filmarea lui Tasha de la barbecue. Ea o oprise chiar după ce Justin a menționat că șoferii vor lucra pentru el, omisând răspunsul meu și momentul în care Tata a semnat pe farfuria mea de carton. A inclus un comentariu despre persoanele care nu puteau suporta să asiste la succesul altora. Câteva sute de spectatori, inclusiv câteva soții ale șoferilor care fuseseră la acele mese de picnic, au vizionat-o.
Duminică, 21 septembrie, Mama a oprit cu Buick-ul ei în fața casei lui Aurel, purtând o tavă cu mâncare învelită într-un prosop. Giselle a recunoscut-o dintr-o clasă de confirmare de la biserică cu mulți ani în urmă și a invitat-o în bucătărie. Mama a ținut o cană de cafea în mâini până s-a răcit. Apoi a menționat că Justin l-a informat pe Tata în august că intenționez să plec și să iau toți șoferii cu mine.
Justin a susținut că numele meu de afacere de pe Kenworth era dovada pregătirilor mele pe termen lung. El l-a avertizat pe Tata că, dacă nu transferă compania imediat, eu voi pleca cu șoferii, iar banca va urmări casa. Tata l-a luat în serios.
Mama a menționat că a încercat să clarifice faptul că am înregistrat Fish River Hauling în 2016 pentru că aveam nevoie să dețin ceva după ce economiile mele pentru camion s-au pierdut, dar Tata nu a vrut să audă.
Apoi mi-a spus despre documentele bancare. Când Tata a obținut finanțare pentru Western Stars, Justin a prezentat un plan de management care identifica doisprezece șoferi calificați ca un activ cheie pentru companie. Împrumutul fusese acordat parțial datorită acelor persoane, aceleași persoane pe care Justin le plătea acum mai puțin și le instrucționa să își îndepărteze tablourile de bord. Mama a indicat că mai erau încă șapte sute doisprezece mii de dolari restante, cu plăți lunare de cincisprezece mii șase sute.
„Trei dintre acele camioane sunt parcate acolo acum,” a remarcat ea. „Nu există nimeni să le conducă.” Am întrebat-o de ce a decis să împărtășească toate acestea cu mine, știind că trebuie să fi fost dificil să treacă pe lângă curtea lui Tata și să continue. S-a uitat în jos la cafeaua ei și a menționat că s-a gândit de ce Bunica mi-a dat mie vechiul farfurie de tină în loc de Tata.
„Cândva credeam că ea era crudă cu el”, a remarcat Mama. „Acum nu mai gândesc așa.”
Pe 30 septembrie, Monique Gagnon m-a contactat. Michaud Trucking livrase doar șaptesprezece încărcături săptămâna precedentă, în timp ce fabrica avea nevoie de patruzeci. Mi-a spus că linia ei de tăiere a fost inactivă timp de două zile în fiecare săptămână și că intenționa să activeze clauza de anulare de treizeci de zile a contractului. Apoi, m-a întrebat dacă Fish River Hauling ar putea prelua munca.
I-am cerut lui Monique să-i acorde lui Justin timp până vineri, iar ea a fost de acord. Michaud a reușit să livreze doar paisprezece încărcături în acea săptămână, ceea ce a determinat-o să trimită notificarea de treizeci de zile și să programeze o vizită la curtea lui Aurel luni următoare. Voia să observe camioanele noastre în funcțiune înainte de a finaliza orice acorduri. Am dedicat seara de duminică pentru a revizui documentele și a mă asigura că fiecare șofer știa de unde va proveni prima lui încărcătură.
La patruzeci de minute până la cinci dimineața, pe 6 octombrie, Justin m-a contactat. Temperatura era de douăzeci și patru de grade, iar bruma se așezase pe parbrizele din curtea lui Aurel. Stăteam afară cu cafeaua sprijinită pe capacul termosului meu, observând cum fumul de motorină se ridica direct în întuneric în timp ce motoarele se încălzeau.
„Iată situația, Ernie,” a spus el. „Am nevoie de patru șoferi. Doar pentru câteva săptămâni. Gagnon mi-a furnizat scrisoarea, iar tata este pe cale să o piardă.” Mi-a cerut să fac câteva apeluri, deoarece eram familiarizat cu bărbații. Aceasta a fost prima dată când l-am auzit folosind „te rog” fără să sune ca și cum deja decisese care ar trebui să fie răspunsul meu.
Am privit în jos pe rândul de lumini amber. Kenworth-ul meu era acolo, împreună cu cele trei camioane mai vechi ale lui Aurel, operate de Lionel, Mike și Steve. Șase proprietari-operatori își finalizaseră perioadele de preaviz și ajunseseră în curte, cu Flip și Mark printre ei. În total, erau zece camioane, transportând nouă dintre cei doisprezece șoferi care lucraseră anterior pentru tata.
„Nu sunt ai mei să-i dai, Justin,” i-am răspuns. A încheiat apelul, iar eu mi-am pus telefonul deoparte. La cinci și unsprezece, farurile au iluminat poarta, iar Silverado-ul tatălui meu s-a parcat ciudat lângă atelier. Tatăl meu a ieșit, cu Justin purtând o nouă jachetă de la Michaud Trucking, care încă mai avea cutele de la pliere.
„Mi-ai luat șoferii,” a afirmat el. I-am răspuns că nu era adevărat, deoarece fiecare bărbat a oferit notificarea necesară și a făcut propria alegere. Tatăl meu a menționat că nouă dintre ei erau pe lista lui de plată cu o lună în urmă, ceea ce era corect, iar eu i-am reamintit că trei dintre ei încă erau. Mi-am exprimat speranța că se va ocupa de acei trei.
Flip a coborât din cabina lui cu grijă, protejându-și genunchii, și mi-a întins telefonul. Pe ecranul lui era mesajul pe care l-am trimis fiecărui șofer în noaptea barbecue-ului, îndemnându-i să nu demisioneze din cauza mea și să ofere o notificare corespunzătoare dacă aleg să plece. Tatăl meu l-a citit în timp ce Flip stătea lângă el.
Flip a detaliat deducerea din salariu pentru a o duce pe Louise la tratament, ceea ce l-a determinat pe Mike să-și exprime îngrijorările cu privire la reducerea veniturilor sale, având un copil pe drum.
Lionel a rămas în interiorul vehiculului. A apăsat placa împotriva parbrizului pentru ca tatăl meu să poată vedea numele Agathei. Tatăl meu fusese prezent la înmormântarea ei și înțelegea semnificația acelei bucăți de metal. Justin a încercat să sugereze restabilirea salariilor, dar Flip l-a întrerupt, afirmând că nu era vorba doar despre finanțe. „Ne-ai numit ca și cum am fi fost anvelope care vin cu camioanele,” a remarcat el.
O camionetă verde a trecut prin poartă, iar Monique a ieșit cu clipboard-ul și cana de călătorie. A aruncat o privire către tatăl meu, apoi către Justin și, în final, către rândul de camioane care așteptau în apropiere. Când tatăl meu m-a acuzat că i-am luat contractul, ea a intervenit înainte să am ocazia să răspund.
„L-am sunat pe Ernie,” a spus ea. „Nu mi-a răspuns.” Apoi l-a informat despre numărul exact de încărcături pe care compania lui le-a livrat și câte oportunități i-am cerut să-i ofere.
Tatăl meu s-a uitat la mine și a menționat că aș putea reveni pentru a gestiona operațiunea. A susținut că va transfera a treia parte pe care o promisese sau chiar jumătate din companie în acea zi. Mi-am amintit de paharul de whiskey din 2014, de cei douăzeci și două de mii de dolari și de momentele în care a insistat că familia nu are nevoie de documentație. Apoi, m-am gândit la bărbații din cabine, care, în cele din urmă, luaseră decizii fără a cere aprobarea cuiva.
„Nu, tată,” i-am răspuns. El a cerut să trimit cinci șoferi înapoi până când împrumuturile pentru camioane deveneau gestionabile, iar eu i-am spus să vorbească el cu ei. S-a uitat în josul rândului. Pe rând, bărbații s-au întors în cabinele lor, iar Flip i-a oferit tatălui meu un mic, respectuos semn înainte de a-și închide ușa.
Tatăl meu a menționat că banca ar putea să-i ia casa. I-am sugerat să vândă orice camioane pe care nu le putea folosi, ideal înainte ca banca să ia acea decizie pentru el. Nu mi-a plăcut să spun asta și nu puteam să mă comport ca și cum nu-mi pasă de ce se întâmplă cu Mama. Totuși, nu puteam să pun în pericol traiul a nouă bărbați pentru a proteja o decizie pe care niciunul dintre ei nu o luase.
Tatăl meu s-a îndreptat spre Silverado, dar s-a oprit la ușa cabinei mele deschise. S-a uitat la tabloul de bord, unde numele Lucy apărea sub al său pe vechea tablă albă a Bunicii. A stat acolo o vreme destul de lungă, suficient de aproape pentru a atinge treapta, fără să spună un cuvânt. A fost prima conversație dificilă pe care o pot aminti care s-a încheiat fără ca el să meargă să lovească un cauciuc.
A intrat în camionul de lângă Justin și au plecat spre sud. Monique a semnat acordul la șase și cinci minute, după ce a verificat echipamentul nostru și programul șoferilor. La șase și douăzeci, zece camioane au plecat din curtea lui Aurel și s-au integrat pe Drumul 11, una după alta. Am privit ultimele lumini roșii dispărând înainte să intru în propria mea cabină.
În noiembrie, Tatăl meu a vândut trei dintre Western Stars unui dealer din Bangor. Această vânzare l-a lăsat cu șaizeci și patru de mii de dolari în minus față de datoria sa, ceea ce l-a determinat să vândă optzeci dintre cele o sută douăzeci de acri din spatele casei de familie pentru a compensa. A păstrat casa și s-a retras, de data aceasta fără nicio anunțare sau barbecue.
Mama a menționat că el încă iese afară în fiecare dimineață pentru a se uita la camioanele rămase. În Ajunul Crăciunului, mi-a trimis un mesaj scurt dorindu-mi mie și fetelor un Crăciun fericit. I-am răspuns la fel. Nu am reluat brusc cinele de duminică și nu m-am comportat ca și cum un mesaj de Crăciun ar fi rezolvat optsprezece ani de dezamăgire.
Mama vizitează Portage Lake în majoritatea sâmbetelor acum. Ea și Giselle pregătesc clătite din hrișcă pe plită, exact așa cum făcea Bunica, în timp ce șoferii vin în atelier să le mănânce în picioare. În unele dimineți, Mama ocupă biroul meu de expediție și răspunde la apeluri telefonice. Ea este mai pricepută în a-și aminti numele soției unui apelant decât sunt eu.
Justin continuă să conducă Michaud Trucking cu trei camioane și trei șoferi, inclusiv pe el. A crescut rata pentru șoferi la douăzeci și opt la sută. Am auzit că a învățat cum să asigure corect o încărcătură și că își ia timpul să verifice totul de două ori. Pentru cineva care transportă lemn pe un drum accidentat, există obiceiuri mai rele de dezvoltat.
Într-o sâmbătă, Mama l-a dus pe fiul lui Justin, Benoit, în vârstă de unsprezece ani, la atelier. El a cerut să îi pictez o plăcuță pentru camionul tatălui său. Când l-am întrebat ce nume vrea, mi-a răspuns: „Al meu.” Am pictat numele Benoit în stilul roșu și negru al Bunicii, apoi am condus-o la Ashland și i-am înmânat-o lui Justin.
Nu a ținut un discurs. În schimb, a luat o șurubelniță și a fixat-o el însuși deasupra indicatorilor, ajustând-o de două ori până a fost la nivel. În acea seară, mi-a trimis un mesaj spunând: „Mulțumesc.” I-am răspuns: „Condu încet.” Nu a fost o schimbare lungă, dar măcar nu ne prefăceam că trecutul nu există.
Fish River Hauling operează acum unsprezece camioane. Fiica lui Mike Sear s-a născut pe 3 noiembrie, iar eu i-am pictat numele la lumina din camioneta mea, în parcarea spitalului. Louise a terminat tratamentele pentru cancer în primăvară, iar părul ei a început să crească creț. Flip se plânge că abia își recunoaște soția, în timp ce Louise îi spune că va trebui să se obișnuiască cu asta.
Aurel a sărbătorit a optzeci de ani în martie. I-am cumpărat cele trei Kenworth-uri îmbătrânite pentru suma pe care a sugerat-o, iar el continuă să spună oricui îl ascultă că am plătit prea mult. Cele mai multe dimineți, el ocupă biroul de dispecerat cu bastonul sprijinit pe genunchi, ridicând două degete de fiecare dată când un șofer pleacă. Face asta pentru fiecare camion, fie că este primul care pleacă la patru, fie că este ultimul care întârzie.
Duminica trecută seara, eram la masa din bucătărie în Ashland, lucrând la cea de-a cincizeci și doua plăcuță. Noul șofer, de doar nouăsprezece ani, a menționat că se îndreaptă spre bunica lui, Germaine. S-a întrebat dacă este neobișnuit, iar eu i-am împărtășit o poveste despre bunica mea și micuța bucată de tablă albă pe care a pictat-o pentru un băiat pe nume Fernand.
Lucy stătea lângă mine, ținând borcanul cu vopsea roșie cu ambele mâini. Acum, la șase ani, este într-o vârstă în care înțelege necesitatea de a o menține stabilă, dar se simte mândră de fiecare dată când își amintește. Pe măsură ce completam ultima literă, ea a observat pensula și a spus: „Trage, nu împinge.” Asta a fost sfatul bunicii, transmis unei fetițe care nu a avut niciodată ocazia să o cunoască.
Acei oameni nu au fost niciodată destinați lui Justin să moștenească, nici nu erau ai mei să-i predau. Ei vin la muncă în fiecare zi pentru că familiile lor se bazează pe ei să se întoarcă acasă noaptea și pentru că au încredere în persoana care îi trimite pe drum, să aibă grijă de asta. Când mă urc în Kenworth-ul meu, numele lui Lucy rămâne vizibil în fața mea, cu numele tatălui meu deasupra, scris cu o caligrafie meticuloasă de bunica. Păstrez ambele plăcuțe exact acolo unde sunt.
🔥 Citiți și:
Înapoi2 / 2
