Pământul vine cu fratele tău ca partener, așa că e mai bine să te obișnuiești să primești ordine. Tatăl meu a menționat asta în timp ce mâncam șuncă rece într-un subsol de biserică din Ten Sleep, Wyoming, în după-amiaza în care ne-am îngropat bunicul. Ținea un farfurie de carton cu cartofi gratinați în cealaltă mână.
Aproximativ 60 de oameni erau prezenți să-l asculte. Eu sunt Flint. În acea toamnă, aveam 32 de ani.
Două ani mai târziu, pe 6 octombrie, la 10 minute după prânz, camioneta albă Silverado a tatălui meu a intrat pe aleea care ducea la țarcurile de înțărcare de la casa Aransabal.
Aceasta se află de-a lungul râului Nowood pe autostrada 434, la sud de Ten Sleep. Fratele meu, Ashton, era în scaunul din dreapta. În spate stătea un bărbat pe care nu-l întâlnisem niciodată înainte, îmbrăcat într-o haină nouă din pânză, cu cutele de pliere încă vizibile în mâneci.
Eu eram în alee cu un băț de sortare, separând vițeii de mamele lor. Tatăl meu nu a ieșit imediat din vehicul. Niciodată nu o făcea. Preferă ca oamenii să vină la el.
Când în cele din urmă s-a apropiat de gard, avea un dosar manila sub braț și un pix deja desfăcut prins de el. „Flint,” a spus el. „Acesta este domnul Ramsay din Fort Collins. El cumpără partea fratelui tău din fermă. Tot ce avem nevoie de la tine este o singură semnătură, și apoi toată lumea poate merge mai departe cu viețile lor.” A deschis dosarul pe bara de sus. O foaie, un paragraf.
Scria: „Renunț la dreptul meu de preempțiune conform testamentului bunicului meu.” Numele meu era tipărit sub o linie în partea de jos. Tatăl meu a întins pixul peste bară. Nu veniseră acolo pentru a socializa. Veniseră să ceară, iar niciunul dintre cei trei, stând în praf cu o vacă mugetând în spatele meu pentru vițelul ei, nu avea idee unde fusesem eu la ora 8:00 în acea dimineață. O să explic asta mai târziu.
Pentru a înțelege semnificația acelei foi de hârtie, trebuie să începem cu o pajiște de fân de-a lungul râului Nowood. De asemenea, este esențial să luăm în considerare familia mea. Bunicul meu se numea Hollie.
Timp de 51 de ani, el a gestionat vitele pe Nowood, supraveghind 1.120 de acri de teren deținuti, o alocare federală de pășunat care se extindea spre est, către pământurile roșii, și o cabană din lemn pe care tatăl său a construit-o manual în 1929. Marca sa, lazy H-Bar, era înregistrată la stat încă dinainte de președinția lui Eisenhower.
Era un bărbat scund și slab, ale cărui mâini păreau să aparțină cuiva mult mai mare. Mesteca un fir uscat de fân Timothy de la micul dejun până la cină, îndepărtându-l din gură doar pentru a mânca sau a se ruga. Când era adâncit în gânduri, firul rămânea nemișcat.
Tatăl meu, Kenton, era singurul său copil, iar tata nu avea dorința de a prelua ferma. La 18 ani, a plecat la Worland, situat la 26 de mile vest pe autostrada 16. Timp de 28 de ani, a vândut camionete la dealerul Chevy de acolo. Tata se referea la fiecare bărbat adult ca „șef”. Când vorbea, clănțănind cheile din buzunar, părea că este pe cale să-ți ofere un set și voia să fii conștient de asta.
Mama mea, Marcella, a lucrat ca contabilă pentru un dentist din Worland timp de 40 de ore pe săptămână pe parcursul majorității vieții mele. Își păstra opiniile bine împăturite, asemenea unei chitanțe ascunse într-un portofel, și rareori le împărtășea. Ashton era cu trei ani mai mare decât mine.
Ashton era cel în care tata vedea reflecții ale propriei sale persoane. Era atrăgător și avea abilitatea de a angaja pe oricine în conversație.
De asemenea, purta un fular din mătase în jurul gâtului, pe care nu l-am văzut niciodată murdar. A obține acea curățenie este mai dificil decât pare pe un ranch de vite.
Trebuie să depui efort. Ceea ce vreau să spun este că trebuie să menții o distanță semnificativă față de muncă. Ashton a explorat numeroase cariere.
A început cu echipele de călărie, apoi a trecut la imobiliare, urmat de ceva ce numea ospitalitate și, în final, echipamente pentru drumeții. Până când bunicul a murit, el petrecuse aproximativ 11 ani schimbând cariere, ceea ce în sine este un tip de carieră. Tatăl meu nu a fost niciodată deranjat de asta. „Fratele tău gândește mare,” spunea el, clănțănind cheile.
„Cineva din familia asta trebuie să o facă.” Eu eram cel care vizita locul bunicului de când am împlinit șapte ani. Tata mă lăsa la ranch în ultima zi de școală și revenea să mă ia cu o zi înainte de reluarea cursurilor. A început ca o îngrijire gratuită pentru copii.
A evoluat în centrul existenței mele. Bunicul nu era foarte vorbăreț și rareori oferea explicații. Îmi demonstra ceva o dată, apoi observa. Dacă executai corect, tulpina de fân rămânea nemișcată.
Dacă făceai o greșeală, îți arăta din nou fără să menționeze încercarea anterioară. La vârsta de 10 ani, eram capabil să trag un vițel folosind o lanț și un cric. La 12 ani, puteam să călătoresc pe alocare singur și să număr perechi pe o panta mai precis decât el, deoarece vederea lui se deteriora. Iubeam acel loc. Nu-mi este rușine să o recunosc.
Reputația pe care o am în jurul Ten Sleep a început în iarnă, când aveam douăsprezece ani. Totul a început cu moartea unui cal.
Primul meu cal a fost un măgar căprui pe nume Party, care avea douăzeci și trei de ani când bunicul m-a urcat prima dată pe el. Era blând, leneș și mai deștept decât mine. Într-o dimineață de ianuarie, cu temperatura de nouăsprezece grade sub zero, am ieșit afară cu o găleată de ovăz și l-am descoperit întins în corral, murind în timpul nopții.
Am stat în zăpadă lângă el până când picioarele mi s-au făcut amorțite. Bunicul a ieșit, a aruncat o privire asupra scenei și apoi s-a întors înăuntru fără să spună un cuvânt.
La întoarcerea sa, adusese cu el un cuțit de buzunar și un batător de ouă vintage al bunicii, cu manivela. A tăiat o bucată mare de păr din coada lui Party și a ascuns-o în buzunarul meu de la haină. „Înăuntru,” mi-a spus.
Asta a fost tot. La masa din bucătărie, mi-a arătat ceva ce nu mai întâlnisem până atunci. A clătit părul într-un lighean plin cu detergent de vase și apă caldă de trei ori, până când apa a devenit limpede. A întins părul pe un prosop lângă soba cu lemne ca să se usuce.
Apoi, a pieptănat părul cu un pieptene pentru câini, separând firele negre de cele maronii. A modelat câteva cârlige mici din sârmă pentru batătorul de ouă. A luat un mănunchi subțire de păr, l-a prins și mi-a cerut să învârt manivela în timp ce el îl hrănea prin ea.
Părul s-a împletit într-un cordon subțire ca un șnur de botină, urmat de încă unul, și apoi șase în total. Apoi a demonstrat cum să împletesc cele șase cordoane plat. Mi-a consumat majoritatea serilor pe parcursul unei săptămâni.
Prima mea încercare a fost inegală pe o parte. Bunicul a examinat-o, iar tulpina de fân a rămas nemișcată. „Asta va ține”, a comentat el.
S-a dovedit a fi un brâu de pălărie. Brâul de pălărie al lui Party. L-am purtat pe o pălărie de paie până când paiele s-au descompus, și apoi l-am transferat pe următoarea pălărie și pe cea de după aceea.
Primăvara următoare, o fată din Hyattville a suferit pierderea calului ei de curse din cauza colicii cu doar o săptămână înainte de târgul județean. Numele ei apărea pe tabloul de anunțuri de la magazinul de furaje, unde vindea sașul. Am mers cu bunicul și am întrebat-o politicos pe mama ei dacă pot lua câteva fire din coada calului.
Mama ei a crezut că sunt ciudat. Așa era. Totuși, două săptămâni mai târziu, m-am întors la acea fată cu un brâu de pălărie în culorile calului ei, sorrel și in.
În interior, era un mic tab de piele cusut, cu numele calului ars în el folosind un cui pe care l-am încălzit pe aragaz. Calul se numea Pistol. Fata a plâns. Mama ei a plâns. M-am întors la camionetă, iar bunicul a rămas tăcut pe tot parcursul drumului spre casă, ceea ce am înțeles că a fost cel mai mare cadou pe care putea să-l ofere.
De atunci, totul a continuat să se întâmple. Copilul cuiva a pierdut un ponei. Un cioban în vârstă a pierdut marea pe care o călărea de 19 veri.
O văduvă de lângă Big Trails a fost nevoită să sacrifice ultimul cal al soțului ei, pe care nu putea să-l vândă. Niciodată nu am acceptat bani pentru unul. Crearea unui brâu îmi ia cam 11 ore de la început până la sfârșit, în majoritatea timpului. Seara, mă spăl într-un lighean, mă usuc lângă sobă, răsucesc cu același tel de ouă și împletesc la masa din bucătărie.
Îmi țin un carnet de notițe în buzunar, tipul pe care fermierii îl păstrează în buzunarul cămășii pentru a număra vițeii. În paginile din spate, documentez fiecare brâu, numele calului, culoarea, familia și data. Până în săptămâna în care bunicul a murit, înregistrasem 63 dintre ele.
Numărul nouăsprezece era o mărăcine albă numită Chury. Asta este un termen basc pentru alb. Era deținută de Maite Aransabal, al cărei soț, Mattin, se ocupa cu oile și mai târziu cu vitele la 14 mile mai sus pe râu. Îți amintești de ei? Se întorc.
Bunicul m-a introdus în lumea vitelor exact așa cum a făcut cu tot ce altceva—fără nicio explicație. Când aveam doisprezece ani în acea toamnă, m-a dus în grajdul vițeilor și mi-a arătat trei vițele negre cu cap alb. „Acestea sunt ale tale,” a spus el. „Vițeii lor îți aparțin. Vițeii vițeilor lor sunt ai tăi și ei. Îi ții pe pășunea mea și lucrezi pentru pășune.” Asta a fost plata mea. Trei vițele. Nu aveam nevoie de nimic mai mult.
Aș fi fost dispus să lucrez acolo gratuit, ceea ce, după cum s-a dovedit, era aproape ceea ce intenționa familia.
Am observat pentru prima dată că dispar bani când aveam 16 ani.
Cele trei vițele s-au maturizat și în toamna aceea au născut trei viței. Le-am transportat la licitația de animale din Worland într-o miercuri din octombrie. Cele trei au adus 2.140 de dolari. Cecurile erau făcute pe numele meu. Nu mai ținusem niciodată un cec cu numele meu pe el. Tata m-a luat de la fermă în acel weekend.
S-a uitat la cecul care se afla pe bordul camionetei și a remarcat: “Șefule, un adolescent de 16 ani cu un cec de 2.000 de dolari este cum ajunge un copil în datorii din cauza unei camionete. Îl voi depune în cont.” A fost depus în cont.
Trei săptămâni mai târziu, Ashton a achiziționat un nou cal de întrecere, un cal sorrel de la un vânzător din Thermopolis. Am descoperit factura de vânzare pe masa din bucătărie, în total 2.200 de dolari. Am ales să rămân tăcut. Aveam 16 ani. Era tatăl meu, dar îmi aminteam suma și observam că calul a costat cu 60 de dolari mai mult decât câștigurile vițeilor mei. Așa că, într-un sens, eram încă cu 60 de dolari în minus.
După ce am terminat liceul în Ten Sleep, m-am mutat permanent la fermă. Săptămâna următoare, m-am stabilit în vechiul cămin de muncitori, o construcție din lemn cu o cameră, dotată cu un sobă pe lemne și o fereastră solitară cu vedere la râu. Bunicul m-a răsplătit cu vițele suplimentare, fân și cunoștințe valoroase.
Până când am împlinit 22 de ani, cele trei vițele ale mele crescuseră și deveniseră 19 vaci. Ele se amestecau cu turma bunicului și purtau marca lui, așa cum era tradiția, și nu am pus niciodată la îndoială acest lucru.
Partea următoare1 / 2
